Fotbal activ sau reactiv?

Citind zilele acestea o carte interesantă, scrisă de un vizionar în fotbal (numele nu are cum să spună prea multe, Tomasz Tchorz, însă ideile expuse sunt de un real interes) mi-a atras atenția o dilemă care devine din ce în ce mai aprinsă în peisajul fotbalului românesc, menținerea posesiei de către o echipă. Sunt multe voci care spun că a menține posesia înseamnă automat și creșterea șanselor de a marca goluri, implicit creșterea spectaculozității cu care joacă echipa respectivă. Însă, statistica spune că, într-o proporție mare, meciurile sunt câștigate de echipele care au procentajul posesiei mai mic decât al adversarului. De aici vine dilema… Cum e mai bine să joace echipele din România?

Fotbalul oferă multe întrebări care își găsesc cu greu răspunsul.

Este clar că în momentul în care vrem să răspundem la această întrebare – cum să joace echipa? – trebuie să discutăm despre modelul de joc al echipei în cauză. Nu contează că vorbim de o echipă căreia îi place să aibă mingea în posesie (o echipă activă), sau de o echipă care preferă să speculeze greșelile adversarilor în momentul de posesie (o echipă reactivă), modelul de joc se identifică destul de ușor, dar – atenție!!! – nu după două-trei luni de muncă a unui antrenor la o echipă! Modelul de joc, pus pe hârtie, l-aș asemăna cu planurile după care se construiește o mașină de curse. Diferența dintre o echipă de fotbal și o mașină de curse este că mașina nu iese din fabrică până nu este testată până și ultima piesă din angrenaj, în timp ce la fotbal…ai planurile, antrenezi, și la sfârșit de săptămână, toată lumea se așteaptă să câștigi spectaculos! Modelul de joc, ca să fie implementat cu succes, presupune timp, și jucători care să aibă calitatea necesară pentru aplicarea principiilor care definesc acel model de joc. Dar…această discuție este una mult mai complexă, și nu e cazul să o discutăm aici și acum.

Revenind la subiectul nostru, și la dilema pe care am menționat-o mai sus, aș vrea să punctez, înainte de toate, ce spune Marcelo Bielsa despre evaluarea unui meci de fotbal, proces care se face în funcție de trei factori:

  • utilitatea folosirii unui anumit model de joc;
  • abilitatea unei echipe de a menține posesia mingii;
  • numărul de ocazii de gol pe care și le crează o echipă.

Bielsa definește ultimul dintre cei trei factori ca fiind cel mai important. El susține că posibilitatea de a marca un gol fără să domini adversarul prin posesia mingii întărește ideea că menținerea posesiei într-un meci de fotbal este irelevantă. În același timp, vine cu opinia că menținerea posesiei mingii este cea mai eficientă metodă de a crea ocazii de gol. Înțelegeți dilema? Nu, nu a lui Bielsa, pentru că el are o atitudine fermă în care contestă titulatura de echipă pragmatică asociată echipelor reactive. El observă durata scurtă a rezultatului pozitiv, afirmând că această logică ne permite să obținem victoria într-un meci, dar nu poate fi logica unitară pentru întreaga societate a fotbalui. Antrenorul argentinian menționează totodată, că nicio laudă pentru un proces valoros care nu duce la succes nu este un risc semnificativ, deoarece nedreptatea este ceva obișnuit în lume în ziua de azi.

Marcelo Bielsa

Putem desprinde două concluzii din spusele lui Bielsa. O echipă reactivă poate avea succes pe termen scurt, în timp ce o echipă activă, preocupată să mențină posesia mingii și să marcheze goluri în urma unor situații de posesie prelungită (o echipă activă), are nevoie de timp pentru eficientizarea acestui model de joc, iar riscul ca de-a lungul acestui proces să apară contestatari din cauza unor rezultate nesatisfăcătoare este destul de mare.

Sunt convins că toți iubitorii fotbalului și-ar dori să vadă echipe de fotbal jucând frumos, spectaculos, iar golurile să fie marcate în urma unor succesiuni de pase care să dezechilibreze adversarul. Dar…fotbalul este un sport colectiv. În sporturile colective, o echipă câștigă, alta pierde, uneori se termină egal. În fotbal… o echipă atacă, alta se apără. Ofensivă – defensivă, posesie – nonposesie. Ah… de fapt și contraatacul este o modalitate de atac, nu? Iar contraatacul este cea mai eficientă modalitate de finalizare a unui moment de tranziție pozitivă. Tot statistica ne spune că, de-a lungul unui meci de fotbal, momentele de tranziție (indiferent că vorbim de tranziția pozitivă sau cea negativă) sunt aproximativ egale ca număr. Doar că unele echipe preferă să folosească momentele de recuperare a mingii pentru consolidarea posesiei și construirea unui atac pozițional, iar altele, prin același moment de recuperare al mingii, încearcă să ajungă cât mai repede într-o situație care să le permită marcarea unui gol.

Este mult de discutat despre un model de joc care se bazează pe posesia mingii, despre principiile fundamentale ale unui astfel de model de joc. Despre implementarea lui, ar fi și mai mult de povestit, pentru că, pe lângă timpul necesar procesului în sine, este nevoie și de o recrutare atentă a oamenilor care să facă acest lucru. Și nu mă refer neapărat la jucători – cu toate că valoarea și calitatea tehnică a jucătorilor sunt condiții primordiale și esențiale pentru reușita unei echipe care are un astfel de model de joc. Staff-ul tehnic este, de asemenea, foarte important. În campionatele puternice din Europa putem identifica cu ușurință multe din echipele mari doar uitându-ne câteva minute la modul în care joacă. Însă această identitate sportivă este foarte greu de construit, tocmai din cauza celor două elemente absolut necesare pe care le-am punctat mai sus: timp și oameni. Avem exemple suficiente. Guardiola, la Manchester City, a avut nevoie de două sezoane și de mulți jucători transferați pe bani grei pentru a implementa acel stil tiki-taka la City. Klopp, la Liverpool, a avut multe provocări și obstacole în primele două sezoane, însă faptul că a avut parte de încrederea și răbdarea patronilor, i-a dat răgazul necesar pentru a obține succesul dorit. În antiteză, Atletico Madrid, cu un Cholo Simeone hulit de multă lume pentru jocul prestat de echipa sa, de multe ori inestetic, a reușit să facă niște rezultate incredibile și să aducă trofee în vitrina clubului.

Trei antrenori de succes din fotbalul european: Simeone, Guardiola, Klopp.

Aducând discuția către fotbalul românesc, cred că, înainte de a studia oportunitatea și utilitatea implementării unui astfel de model de joc la o echipă de club din România, trebuie analizate trei aspecte foarte importante:

  • particularitățile fotbalistului român (fizice, tehnice, tactice, dar mai ales mentale!);
  • infrastructura de antrenament de care dispun cluburile (degeaba vrei să implementezi principii solide pentru jocul de posesie, dacă terenul de antrenament este de o calitate îndoielnică);
  • posibilitățile financiare ale cluburilor din România de a identifica și recruta fotbaliști străini care să aibă calitățile și mentalitatea necesare pentru a ridica nivelul valoric al lotului de jucători, în direcția necesară implementării principiilor modelului de joc ales.

Referindu-ne la particularitățile fotbalistului român, probabil ar trebui să facem o mică incursiune în istoria nu tocmai îndepărtată, și să analizăm, fie și sumar, calitățile fotbaliștilor care au obținut cele mai mari performanțe, atât la nivel de cluburi (Steaua, în 1986), cât și la nivelul echipei naționale (CM 1994). Nu este greu să identificăm o apărare extrem de solidă în ambele cazuri (Iovan, Bumbescu, Belodedici, Bărbulescu la Steaua și Mihali, Gică Popescu, Belodedici, regretatul Didi Prodan, Dan Petrescu, Dorinel Munteanu sau Selymes, la naționala României). Apoi vedem un mijlocaș central cu profil mai degrabă defensiv în ambele echipe (Bălan la Steaua, Lupescu la naționala României), un decar (Boloni și Hagi), și jucători de atac care erau eficienți mai mult pe spații mari (Lăcătuș, Gabi Balint, Pițurcă la Steaua, Ilie Dumitrescu sau Răducioiu la naționala României din SUA 94). Prin urmare, istoria ne spune că cele mai mari performanțe ale fotbalului românesc au fost obținute de către echipe care practicau un joc bazat pe o apărare strictă și eficientă, pe calitățile de atac rapid sau contraatac ale jucătorilor ofensivi, dar și pe reușitele individuale ale unor jucători de excepție pentru momentul respectiv și nu numai! Steaua a reușit să câștige finala Cupei Campionilor Europeni în fața Barcelonei, o echipă care pasa mult mai bine, nu neapărat mai eficient, în timp ce România, la acel turneu final din SUA 94, a trecut de adversari care, de asemenea, aveau un joc de posesie mult mai elaborat.

Două echipe cu care fotbalul românesc se mândrește!

Nu vreau să fiu înțeles greșit! Nu sunt partizanul ideii de fotbal prin apărare supraaglomerată și contraatac. Vreau doar să subliniez o evidență. O echipă care să paseze mult, spectaculos și eficient, nu se construiește in două luni, nici măcar intr-un sezon. Țări precum Belgia, Germania, mai nou Ungaria, au înțeles că trebuie să aplice, la nivel național, un proiect pe termen lung, au identificat aspectele importante pentru proiectul respectiv (particularitățile jucătorilor autohtoni, infrastructură, specialiști) și au trecut la treabă! Belgia a trecut peste o perioadă de opt ani în care s-a lucrat la acest proiect, iar rezultatele au fost în plan secund, și acum sunt pe al doilea loc în clasamentul FIFA, după Brazilia. Însă exemplul naționalei Ungariei mi se pare mai mult decât elocvent, în decurs de nici un deceniu maghiarii au ajuns să conducă ierarhia într-o grupă UEFA Nations League din care mai fac parte Germania, Italia sau Anglia! Credeți că au făcut minuni? Nu. Au construit baze de antrenament pentru cluburi, au dezvoltat principalele academii prin susținere financiară, și au muncit. Cu răbdare și perseverență.

Dominik Szoboszlai, cel mai talentat jucător maghiar al momentului, este evaluat la 28 de milioane de euro.

Nu pot trece cu vederea un detaliu foarte important. Fenomenul fotbalistic dintr-o țară este doar o oglindă a societății respective. Nu vom găsi niciodată un campionat de fotbal foarte dezvoltat într-o țară săracă, la fel cum nu vom găsi fotbal slab într-o țară bogată. În țările nordice, Suedia, Danemarca, Norvegia, vedem echipe care joacă un fotbal disciplinat, bazat pe forță, vedem cluburi care sunt foarte echilibrate în tot ceea ce fac, începând de la banii pe care îi cheltuie și terminând cu ce e, poate, cel mai important, respectul pentru suporteri. Poate tocmai din acest motiv, că fotbalul oglindește societatea, găsim în fotbalul românesc această dorință nejustificată de a obține cât mai mult și cât mai repede…

Prin urmare… vă întreb pe voi, toți iubitorii fotbalului românesc… Ce model de joc se potrivește fotbalului românesc? Fotbal activ sau fotbal reactiv? Și cum se poate implementa cu succes acel model?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s