„Specificul“ fotbalului românesc produce situații dezolante care afectează nu doar competiția în sine dar și cariera unor fotbaliști. Mă refer aici la cazul Gaz Metan Mediaș, care este însă doar cel mai recent dintr-un lung șir de echipe ajunse în incapacitate a-și mai continua activitatea, asta în mijlocul campionatului. Cunoaștem cu toții situația, la Mediaș nu au mai fost bani de plata salariilor și pentru achitarea datoriilor la actuali și foști angajați (jucători, antrenori, conducători). Urmarea? Clubul și-a pierdut aproape toți jucătorii și a fost depunctat repetat în clasament, ajungând la punctaj cu minus în față.

Și, pentru ca Gazul să termine totuși sezonul, au fost chemați in corpore juniorii clubului să scoată cu picioarele lor castanele aruncate în foc de cei care au manageriat acest club. Dedicați, dispuși la efort și unii dintre ei talentați, acești copii sunt nevoiți să joace săptămână de săptămână la un nivel care-i depășește fizic, tehnic și mental. Urmarea? Înfrângeri pe linie, la scoruri mai puțin clare decât ne-am aștepta, asta însă mai mult  din mila adversarilor care de obicei la 3-0, 4-0 se cam „opresc“.

Sigur, nu e de neglijat experiența pe care o câștigă acești copii jucând la un asemenea nivel. Însă cred că o astfel de experiență este cu adevărat benefică atunci când e câștigată într-un mediu profesionist, serios, în care dificultatea partidei este compensată de calitatea colegilor, a antrenamentelor și a condițiilor de pregătire. Când primești câte o masă din mila câte unui sponsor, când te antrenezi în condițiile pe care ți le poate oferi un club aflat în pragul falimentului, când intri pe teren alături de colegi pe corpul cărora tricoul flutură la fel ca cel de pe tine și când săptămână de săptămână ieși de pe teren învins la scor, e imposibil să nu resimți aceste lucruri.

Antrenorul Flavius Boroncoi este bineînțeles de altă părere (și e firesc să fie așa pentru că el are misiunea deloc ușoară de a menține moralul acestor băieți la cote cât mai ridicate): „Nu contează că pierd meci de meci și din înfrângeri se poate învăța nu doar din succese“ afirma antrenorul Gazului după ultimul meci pierdut de echipa sa, cu 0-4 la Arad. Nimic incorect, cu amendamentul că atunci când trebuie să înveți numai și numai din înfrângeri este greu să clădești un mental de învingător. În plus, chiar domnul antrenor recunoaște că limitele fizice ale acestor tineri sunt forțate dincolo de capacitatea lor din cauza nivelului superior la care joacă și se așteaptă ca în curând aceștia să înceapă, rând pe rând, să se „rupă“. Cine va răspunde dacă, Doamne ferește, vreunul din acești copii suferă o accidentare gravă din cauza suprasolicitării săptămânale a organismului? Cu ce-i va folosi experiența câștigată?

Nu cumva încercăm prin aceste clișee legate de experiența câștigată să mascăm vina de a sacrifica creșterea normală a unor tineri jucători, pentru a acoperi prostiile și mizeriile făcute de niște maturi? Încercând să judecăm la rece, chiar ni se pare sănătoasă expunerea unei echipe de copii la aceste meciuri? Dacă o asemenea practică ar fi fost una pozitivă și cu rezultate, n-ar fi încercat și alții să apeleze la ea? De ce, dacă este bună, în mai toate țările cu fotbal dezvoltat (cu excepția Spaniei) echipele secunde ale cluburilor (compuse în marea majoritate din juniori) nu pot juca mai sus de liga a treia? De ce în Anglia de exemplu, echipele de tineret (care sunt corespondentul echipei secunde din restul Europei) au un campionat special?

Dincolo de această discuție, revin la cea despre corectitudinea unei competiții care se desfășoară în aceste condiții, corectitudine care este clar sub semnul întrebării. Acum două sau trei luni de zile Gazul intra pe teren într-o formulă care cuprindea fotbaliști ca Yuri, Vlad Morar, Grădinaru sau mai înainte chiar Ronaldo Deaconu; iar pe bancă se afla Ilie Poenaru, antrenor curtat de echipe din zona superioară a clasamentului. În aceeași fază a competiției, sezonul regular al Ligii 1, același club a trimis pe teren în ultimele 6-7 partide o echipă de juniori. Nu se pot socoti atunci nedreptățite echipele care poate au pierdut puncte înfruntând un cu totul alt adversar decât colegele de campionat care au avut șansa oferită de programare, să întâlnească Mediașul atunci când aceasta își pierduse toți jucătorii? Dacă Mediașul s-ar fi retras, rezultatele anterioare din acea fază a competiției ar fi fost anulate, astfel că toate adversarele ei s-ar fi aflat pe picior de egalitate din perspectiva duelurilor cu echipa retrasă. Așa însă unii norocoși au beneficiat de un sparring partner iar ceilalți de o echipă serioasă. Nu se numește asta vicierea competiției?

Știu că pentru cele mai multe dintre echipe faptul că Mediașul continuă chiar și în forma asta este o ușurare deoarece altfel ar fi trebuit să plătească în solidar pagubele create prin nerespectarea contractului dintre LPF și deținătorul drepturilor tv. Însă este din nou o situație în care acceptăm niște lucruri care nu sunt în regulă, din cauza sărăciei. Poate că ar fi fost normal ca liga și cluburile să își asume această situație și să plătească în solidar. De ani de zile se vorbește despre introducerea unor criterii suplimentare în dosarul de licențiere, care să preîntâmpine astfel de situații hidoase, însă doar cu vorbele am rămas. Iar acum, acoperim această lașitate în a face ordine și curățenie, cu prețul sacrificării unor copii. Iar cel mai bizar argument e ăla că „am salvat competiția“. Putem vorbi despre o salvare în condițiile în care avem în „competiție“ o echipă al cărui obiectiv declarat de antrenor este „să marcăm și noi un gol“?!

p.s. La câteva ore de la scrierea acestor rânduri, Academica Clinceni, o altă echipă cu punctaj negativ, a pierdut cu 0-6 la Sfântu Gheorghe, meci la capătul căruia antrenorul a admis că „jucătorii nu mai au nicio motivație“, așadar fac figurație pe teren. Ce competiție mai este asta care acceptă la nesfârșit astfel de situații?