Am fost încântat de ideea lui Gyuszi Balint, de a crea un blog pe care să scrie oameni din fenomen pentru cei care iubesc fenomenul fotbalistic. La invitația lui, am decis să contribui și eu la acest blog, și voi începe cu câteva rânduri, simple considerații despre fotbalul românesc contemporan în ansamblul lui și, în particular, despre arbitrajul nostru mioritic.

Am văzut, dar am și citit, în ultima perioadă, articole menite să cauționeze gafele tinerilor fotbaliști, vorba aia, sunt copiii noștri la început de drum, trebuie să avem răbdare cu ei, dar când e vorba de copiii altora, la fel de tineri și în același moment al carierei sportive, doar că poartă alt echipament, cel de arbitru, exigențele devin, subit, mult mai mari: orice aruncare de la margine sau lovitură liberă greșit acordate, ca să nu mai vorbesc de marcarea unor goluri oarecum neclare, capătă, în tribune, accente existențiale, de multe ori dramatice. Se invocă lipsa de profesionalism a tinerilor arbitri, prezumția de nevinovăție, fie ea măcar și aparentă, fiind total abandonată în beneficiul teoriei conspiraționiste, conform căreia ăia mici, în negru, au venit să-i ‘facă’ pe ăștia mici ai noștri… Dezavuez în totalitate o astfel de gândire, de mentalitate  păguboasă. Voi, cei care sunteți părinți de tineri fotbaliști, v-ați gândit vreodată că în tribună se poate afla și mama celui care, poate la nici 16 ani,  fluieră acel meci fiind la început de drum, de carieră? Cum v-ați simți dacă ăștia mici, ai voștri, ar fi ‘gratulați’ la fiecare eroare pe care o comit, la fel precum copilul mamei despre care pomeneam? Este o întrebare care, cred eu, ar trebui să ne preocupe atunci când ne însoțim copiii la un meci de fotbal. Asta ar fi condiția necesară, dar nu și suficientă, ca să privim fotbalul juvenil cu mai multă detașare, fără răutăți și mentalități retrograde, dacă vrem să producem o altfel de generație de fotbaliști, de sportivi!

Da, știu, această atmosferă ostilă la adresa arbitrilor din primele eșaloane, generată parțial și de recrudescența erorilor inexplicabile de arbitraj din ultimii 2-3 ani, dar și de evenimentele neplăcute care au zguduit arbitrajul românesc, au condus, probabil, la această stare de lucruri, dar asta nu este o scuză pentru ca noi, adulții,  să renunțăm la discernământ și obiectivitate, ba dimpotrivă!

Pe de altă parte, meseria de judecător este una ingrată, care nu generează ovații și recunostintă publică, e un risc asumat de toți cei care vor să aplice regulamente sau legi într-un anumit sector de activitate … Greu, dar cineva trebuie să o faca și pe asta, corect ??

Așadar, vă sugerez, și chiar mi-aș dori să se întâmple lucrul acesta, să fim la fel de maturi și înțelegători față de toți sportivii aflați la vârsta junioratului, indiferent de echipamentul pe care îl poartă, pentru că așa cum îi educăm acum, noi, părinți și antrenori, așa se vor exprima, peste ani, ca sportivi profesioniști.

Și închei spunând doar atât: puterea exemplului personal este decisivă, întotdeauna culegem ceea ce sădim.

Să fiți sănătoși, s-auzim numai de bine!