Încă de la o vârstă fragedă, mai exact 3 sau 4 ani, am luat contact cu Giuleștiul. Și asta pentru că mama și-a luat de mână copiii (pe mine și pe fratele meu mai mare) și ne-a dus să îi fim alături tatălui meu, Aurelian Marinescu, fundașul dreapta de la Rapid București. Și uite așa a început aventura mea în marele Giulești. Îmi amintesc cu mare drag de copilăria mea din cartierul de lângă stadion, cum abia așteptam meciurile și momentele când urcam treptele tribunei a doua, acolo unde Mincea (Geamgiul, cum îl știam cu toții), ne arăta mereu ce înseamnă o adevarată galerie…

Bineînțeles că fotbalul l-am început la acest club minunat, cu niște suporteri cum rar mai vezi în toată Europa, și am avut onoarea să împart vestiarul cu mari fotbaliști si adevărați rapidiști! N-aș vrea să încep să-i enumăr, pentru că sigur omit pe cineva și ar fi păcat… Am plecat la vârsta de 25 de ani din Giulești, dupa 15 ani de momente frumoase, de lacrimi de bucurie, de tristețe, clipe de agonie si extaz, că doar asta era farmecul vișiniu… La puțin timp au mai plecat și alți rapidiști, unii, din păcate, au fost îndepărtați, chiar dacă erau născuți si crescuți în spiritul vișiniu. Ușor, ușor, Rapidul începea să-și piardă identitatea… Un club atât de iubit, dus într-un abis extrem de adânc si nemeritat, de unde cu greu mai poate ieși…

Din păcate, ăsta e adevărul, un adevăr dur, dar extrem de real, Rapid București este în faliment!! Și toate astea, din cauza unor oameni care nu au urmărit altceva decât propriul interes. Rapid e o stare de spirit, și chiar dacă traversează cele mai negre momente din istoria sa, cu falimentul declarat, această stare nu poate muri niciodată, iar peste câțiva ani, când lucrurile vor funcționa așa cum erau odată, Rapid București va redeveni forța de altădată…