Trebuie să acceptăm: fotbalul, la fel ca orice domeniu, evoluează. Sau, în unele cazuri, involuează. Iar un mare impact asupra evoluției fenomenului îl are managementul. Nu mă refer neapărat la managementul unei federații anume, ci la conceptul general, începând cu gestionarea proiectelor de dezvoltare, continuând cu relațiile interumane pe care le implică acest fenomen social și terminând cu educarea sportivilor în așa fel încât să poată fi capabili să gestioneze momentele apărute în competiție. Iar toate astea, în opinia mea, pleacă încă de la acea noțiune de ‘fotbal pe maidan’ care la momentul actual pare desuetă, dar poate fi punct de plecare pentru orice strategie de dezvoltare.

Știu că toată lumea vorbește azi de Islanda. Văd foarte mulți suporteri ai acestei țări, bombardând mediul virtual cu postări din care cuvântul Brexit nu are cum să lipsească. Mulți dintre ei au devenit suporteri ai acestei echipe peste noapte. Și bravo lor! Acei băieți blonzi merită cât mai mulți fani, mult mai mulți decât le poate oferi numărul locuitorilor Islandei. Urmărind meciul de ieri, unul care va intra în istorie mai degrabă prin eliminarea Angliei, pe mine m-a frapat un lucru: la un moment dat, căpitanul islandez Gunnarsson a ratat o ocazie mare, o ocazie care putea să le dea un avantaj și mai mare pe tabelă. Iar el…a  zâmbit. Un zâmbet larg, care i-a trădat plăcerea imensă de a fi la o asemenea competiție, plăcerea fotbalului de cel mai înalt nivel, sau pur și simplu, plăcerea fotbalului. Și, ca un paradox, acel zâmbet a declanșat o avalanșă de întrebări în mintea mea…

Îmi aduc aminte că mi-am petrecut întreaga copilărie pe terenurile din curtea școlii nr. 11 din Brașov. ‘Baraj’, ‘m-achit’ sau ‘victorie’ au fost jocurile care mi-au sădit plăcerea de a sta fiecare minut pe acele terenuri, astea pe lângă nelipsitele jocuri din weekend când se adunau în curtea școlii 5-6 echipe, iar regula era că se joacă 10 minute, dar pierzi la al doilea gol primit. Dojenile părinților pentru multele perechi de încălțări distruse nu îmi puteau alunga zâmbetul. Acel zâmbet! Zâmbetul care îmi luminează fața chiar și acum, după fiecare meci pe care îl joc cu prietenii, chiar dacă știu că a doua zi genunchiul meu mă va certa un pic. Zâmbetul pe care îl văd la băiatul meu în momentul în care nerăbdarea nu îl mai lasă să se lege la șireturi. Zâmbetul pe care îl văd la nenumărați copii, băieți și fete deopotrivă, care încing câte o miuță între mașinile din parcare pentru că nu mai au acces la terenurile din curtea școlii…

Nu sunt analist… Nici nu consider că sunt îndreptățit să ofer soluții pentru acest moment de criză pe care îl traversează fotbalul românesc. Cu toate astea, pot spune că din fotbalul românesc au dispărut zâmbetele… Nu mai există plăcerea simplă și curată, în schimb au apărut alte emoții, neliniște, nesiguranță, care nu au cum să scoată energiile pozitive din noi și din copiii noștri. Asta le-aș sugera federalilor, celor care țin hățurile fotbalului românesc: readuceți plăcerea fotbalului! Faceți-ne copiii să zâmbească și după ce ajung la vârsta la care nu le mai ajunge terenul din curtea școlii! Pentru că vrem din nou să vedem un căpitan al echipei naționale care să zâmbească, vrem din nou să vedem tricouri galbene scrise pe spate cu carioca neagră! Pentru că astea sunt momentele cu care rămânem, emoțiile care ne marchează pentru totdeauna…

Nu spun că Islanda a eliminat Anglia doar pentru că le place fotbalul… Am văzut la ei o determinare și o disciplină ieșite din comun, sunt aspecte care nu pot lipsi din ingredientele reușitei la acel nivel. Mândria de a purta tricoul țării tale este un alt capitol pe care am putea să îl dezbatem ore întregi, italienii lui Conte impresionează meci după meci prin spiritul lor care aduce un pic din abnegația soldaților imperiului roman. Iar acest campionat european vine cu privilegiul de a ne lăsa să învățăm din atitudinea fiecărei echipe în parte. De la rigurozitatea nemților până la entuziasmul belgienilor. De la bucuria islandezilor până la demnitatea cu care au părăsit competiția ungurii. Le vede toată lumea. Oare le vedem și noi??