Tocmai s-au încheiat cele două semifinale Champions League. Nu știu cât de interesante au fost pentru publicul larg, în special cea dintre Real și Man City putând fi catalogată, în multe momente, de-a dreptul plictisitoare. Însă, pentru mine cel puțin, cele două meciuri au scos în relief patru echipe care au evoluat în patru direcții diferite ale fotbalului modern.

Să o luăm pe rând.

Atletico Madrid. Există destule voci care incriminează stilul practicat de elevii lui Simeone ca fiind unul neplăcut, ba chiar „ucigaș al spectacolului”. Eu unul nu am văzut echipă mai eficientă, cu jucători atât de disciplinați tactic! E adevărat, pot fi enervanți pentru spectatori, irită adversarii prin agresivitatea și îndârjirea cu care se bat pentru fiecare minge, nu e întâmplător că au reușit să fie atât de constanți în ultimele trei sezoane, perioadă în care au câștigat trofee sau au fost foarte aproape să o facă. Amprenta lui Cholo Simeone este incontestabilă, a reușit să ridice la rang de artă această strategie a apărarii ermetice combinată cu contraatacuri letale sau faze fixe exersate până la perfecțiune. Și, la fel ca Real, este o echipă extrem de reactivă, care pe momentul posesiei, încearcă să joace cât mai vertical. Nu putem compara loturile celor două echipe, Real are și a avut mereu super-staruri, dar cred că în finala de la Milano, antrenorul Zidane își va da teza de doctorat în fotbalul de înalt nivel în fața maestrului în costum negru. Oare va fi Simeone „Man in Black” pentru aristocrații Realului?

Bayern Munchen și Pep Guardiola. Un mariaj reușit până la un anumit punct. Pep a sosit la Bayern imediat după Heynckes, cel care câștigase cu bavarezii tot ce se putea câștiga cu o echipă de club. Ce putea schimba Pep? Stilul de joc. A venit cu tiki-taka, a reușit să imprime acel joc de posesie prelungită cu care a dominat competiția internă. Cu toate astea, Robben, Ribery, Muller sau Lewandowski, jucători de pătrundere, de forță, nu prea se pliau pe acea mașinărie de pase patentată de Messi, Xavi și Iniesta. Și Pep s-a adaptat. Golurile lui Bayern din semifinala de marți au venit dintr-o fază fixă și o centrare la care vârful de careu, Lewandowski, și-a făcut datoria. Penalty-ul ratat de Muller a venit tot în urma unui corner. Din păcate pentru iubitorii fotbalului ofensiv practicat de Pep și compania, Torres și Griezmann au fost letali în contraatacurile gândite de Simeone și Bayern ratează din nou trofeul suprem în Europa.

Manchester City rămâne o enigmă. O echipă care investește enorm în fiecare sezon și care se prezintă atât de modest într-o semifinală europeană este de domeniul bizarului și această presiune apasă greu pe umerii lui Pellegrini. Am văzut un Kevin de Bruyne parcă traumatizat de faptul că joacă pe Santiago Bernabeu, Kun Aguero a reușit doar un șut care a dat emoții lui Navas, brazilienii de zeci de milioane din compartimentul median, cu excepția acelui șut în bară a lui Fernando, aproape inexistenți. Sincer, înainte de meci, mă gândeam că Realului îi va fi mult mai greu. Bale a fost de neoprit, e fantastic cum face ambele faze ale jocului. Rămâne pentru mine acest semn de întrebare legat de jocul englezilor, joc care explică, pe undeva, și poziția lor din Premier League.

Patru echipe, patru antrenori, patru stiluri. Evoluția fotbalului la nivel înalt este evidentă, doar că puțini realizează acest fenomen. Știu, probabil veți dori să mă provocați să facem o analogie cu fotbalul românesc, însă poate o voi face cu altă ocazie. Sunt curios să vedem cum vor evolua aceste echipe în viitorul apropiat, mai ales că trei dintre ele își schimbă antrenorii. Poate veți fi de acord cu mine, antrenorul imprimă stilul și filozofia echipei, bineînțeles, în concordanță cu pretențiile clubului. Rămâne să vedem cine va ieși câștigător din încleștarea finalei: debutantul Zidane sau pitbull-ul Simeone.