Psihologia micului fotbalist – partea 1 –

La primele întâlniri cu sportivii pe care îi pregătesc, doresc să aflu nivelul de maturizare al personalității, la ce stadiu al dezvoltării au ajuns, sau care este stadiul la care a regresat ca urmare a experiențelor negative de viață. Constat că cei mai mulți sportivi nu se cunosc, sau că au învățat obiceiul de a se cunoaște prin oglindirea spre sinele lor a părerii celor din jur (colegi, părinți, antrenori). Și mai mult, majoritatea se reduc la identitatea lor de gen sau la ocupația lor (”sunt un jucător de fotbal”, sunt un băiat”, ”îmi place fotbalul”, ”sunt înalt”, ”sunt talentat”).  Pentru a vorbi despre psihologia unui copil, este important să stabilim contextul în care se dezvoltă.

Erick Erickson a stabilit una dintre cele mai cunoscute stadializări psihologice ale dezvoltării umane, pornind analiza sa de la nașterea copilului și până la vârsta a treia. Erickson susține că dezvoltarea umană are loc nu linear ci în stadii sau etape. În fiecare etapă există o activitate dominantă care creează o dilemă sau un conflict care necesită cea mai bună abordare pentru ca personalitatea să acumuleze experiența necesară acumulării deprinderilor sănătoase care duc la maturizare. Ca urmare a acestui conflict psihologic, fie treci cu brio spre etapa superioară și acumulezi deprinderile mentale necesare succesului în viață, fie nu, iar atunci, în situații de stres major, copilul sau adultul nu va oferi cel mai adaptat răspuns necesar depășirii situației.

Așadar, după Erickson există 8 stadii ale dezvoltării, cele mai multe fiind la vărsta copilăriei când copilul are cea mai bogată experiență de viață, acumulând treptat, deprinderi, abilități, experiențe și cunoștințe cum nu va acumula niciodată pe parcursul vieții de adult. În primul stadiu de viață (0-1,5 ani) copilul se confruntă cu dilema încredere vs neîncredere. El verifică treptat dacă lumea sa este una sigură sau nu. Pentru a rezolva aceste sentimente de incertitudine, copilul se orientează atent în jurul său (familie) pentru stabilitate și constanța îngrijirii.  Dacă îngrijirea sa este constantă, predictibilă și de încredere, atunci copilul dezvoltă sentimentul încrederii pe care îl poartă cu sine înspre alte relații, ceea ce îi va oferi siguranță când viața este stresantă. Succesul din acest stadiu va aduce în mintea copilului valoarea optimismului. Dezvoltând sentimentul încrederii, copilul va avea speranța că noile provocări ale vieții pot fi depășite. Nereușind să dezvolte sentimentul încrederii, (experimentând o viață cu îngrijire inconstantă, un climat instabil și impredictibil) copilul va dezvolta tiparul gândirii fricii în fața provocărilor (fiecare provocare este o amenințare a siguranței sale).

De la 1,5 la 3 ani, copilul se confruntă cu alte conflicte de viață. Copilul se dezvoltă din punct de vedere fizic, devine mult mai mobil. El își exercită independența, devine curios, este atras de lumea externă tot mai mult, îndepărtându-se de sursa principală de confort și îngrijire. Își alege jucăriile preferate, devine selectiv în ceea ce privește hrana. Începe să își testeze aptitudinile și deprinderile, în unele încercări va eșua, în altele va fi mai productiv. În acest stadiu, este critic ca părintele să îi asigure copilului un mediu sigur, care să reconfirme abilitățile pe care le dezvoltă. Așa că, părintele este încurajat să îi ofere cât mai multă libertate de explorare și autonomie. Părintele este încurajat să rămână prezent, să nu facă totul pentru copil, iar când copilul greșește, este important ca acesta să nu fie criticat. Finalizarea cu succes a conflictului din acest stadiu, îi conferă copilului ambiția, voința și autocontrolul. Critica, controlul exagerat, protejarea excesivă vor preveni dezvoltarea stimei de sine, a sentimentului de eficacitate și autonomie. În schimb, copilul dezvoltă rușine și îndoială.

De la 3 la 5 ani, copilul se confruntă cu un nou conflict psihologic, și anume cel al inițiativei vs. cel al vinovăției. Copilul devine tot mai mobil, tot mai activ (de multe ori părintele îl consideră agitat, neastâmpărat sau hiperactiv) și dorește să exploreze tot mai mult universul de lângă familie. Copilul începe să socializeze cu alți copii din vecini sau de la grădiniță. Activitatea centrală este axată pe joc (momentan după reguli proprii și neîmpărtășite de alți copii). Oferindu-li-se acest cadru de joc, copiii își formează inițiativa, își planifică activitățile, inventează jocuri, iau decizii și se simt capabili să îi conducă pe ceilalți în conformitate cu propriile reguli. Reușita rezolvării acestui conflict îl ajută pe copil să își dezvolte un scop, îl ajută să viseze la idealurile sale, să își facă planuri pe care apoi să le pună în practică. În sens contrar, controlul, critica creează un sentiment al vinovăției care previne inițiativa și explorarea activă a universului lor.

Vârsta școlară aduce cu sine, noi schimbări, noi interacțiuni și noi conflicte. Buna dezvoltare creează premisa unui copil care are încredere în sine, are autonomie și inițiativă. Slaba sa dezvoltare creează premisa neîncrederii, a rușinii, îndoielii și vinovăției. Conflictul din perioada școlară (6-12 ani) poartă denumirea de hărnicie (perseverență) vs inferioritate. Grupul școlar din care face față contribuie tot mai mult la conturarea stimei de sine. Unii copii caută să câștige aprobarea colectivului de prieteni sau colegi. Aprobarea inițiativei lor le permite dezvoltarea perseverenței și hărniciei în domeniul în care se simt cel mai abili. Dacă, însă, nu simt că dispun de competențele necesare, vor crede că cerințele sunt prea ridicate pentru a performa și implicit, fără inițiativă și perseverență, dezvoltă sentimentul inferiorității. O doză de ”eșec” programat este necesară pentru cultivarea modestiei (dar nu a inferiorității). Aceasta, într-un cadru sănătos de dezvoltare psihologică duce la perseverență, atingerea limitelor impuse și implicit, sentimentul competenței.

În adolescență, deja copiii caută modele de viață. Unii le găsesc în familie, alții în literatură sau în viață. Conflictul psihologic este cel al cunoașterii identității vs confuzia rolurilor. Adolescentul caută să vadă ce statut social are și ce roluri poate ocupa pentru a-și atinge prestigiul social dorit. Este o perioadă de reexaminare a identității atât pe profilul imaginii fizice cât și pe cea a profilului imaginii sociale (ca rol social). Apare așadar, o criză a identității, adolescentul nu mai este nici copil, nici adult, societatea are așteptări tot mai ridicate de la el, competențele sale nu sunt totdeauna în acord cu cerințele sociale.

100_2833
Copil în antrenamentul de inițiere.           Sursa: premieruksoccer.co.uk

Când privesc dezvoltarea unei cariere de fotbalist la faza de inițiere, trebuie să țin cont de etapa psihologică de dezvoltare a acestuia, care sunt conflictele psihologice peste care a trecut cu bine, ce a acumulat și ce nu a acumulat și să configurez un plan de creștere a abilităților sportive după modelul ideal de dezvoltare psihologică. Inițierea în sport, presupune creerea unui mediu de incredere totală, de siguranța și confort psihic. Copilul ajunge la teren unde primește atenția nediferențiată și acceptarea totală. În cadrul acestui climat de acceptare, copilul își dezvoltă treptat nevoia spre autonomie, își părăsește ”zona de confort” știind că greșeala inerentă creșterii nu perturbă încrederea. El nu este criticat (ceea ce el consideră ca un sentiment al rușinii și lipsei de valoare) ci este încurajat să încerce ignorând greșelile și întărind reușitele. Acest climat pozitiv îi conferă copilului inițiativa, un plan de creștere și aprofundare. Blocarea inițiativei creează vinovăție, inutilitate, sentimentul trădării grupului. Climatul încrederii, al autonomiei, al inițiativei, creează premisa hărniciei și a perseverenței. Antrenorul devine acest modelator de caractere în sport, el este responsabil de integrarea copilului in sportul de performanță. Inițierea în sport înseamnă încredere, încurajare, acceptare, pasiune, optimism, autonomie, sentimentul competenței, inițiativă și perseverență. Orice alt mesaj pe care antrenorul îl transmite copilului îi fură pasiunea de a aprofunda sportul la nivel de performanță. Ideea de bază este adoptarea principiilor de formare sportivă ținând cont de modelul etapelor de dezvoltare psihologică a acopilului (de la încredere spre perseverență) și de nivelul de dezvoltare a copilului, fără a omite contextul socio-psihologic în care s-a format copilul și posibilele deprinderi greșite de gândire pe care le-a deprins acasă.

– va urma –

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s