Deseori când vorbesc cu sportivii după anumite meciuri, fie câștigate, fie pierdute, mi se destăinuie că au avut, printre adversari, emoțiile proprii, pe care s-a întâmplat să nu și le poată controla. De asemenea, alte dăți, ajung să aflu de la alți sportivi chiar înainte de meciuri, că au emoții, sau că se simt ciudat. În lumea largă a sportului emoțiile joacă acel rol enervant, precum un musafir nepoftit care amână să plece, iar atunci când a plecat, amenință confortul sportivului cu o iminentă și neanunțată prezență exact atunci când îți era lumea mai dragă.
Viața oricărui sportiv este controlată de emoții, dorințe, așteptări, obiective, valori personale și obiceiuri. Dar dintre toate acestea, cel mai mult se discută în lumea psihologiei sportive despre emoții. Ele sunt cele care ies la lumina comportamentului din abisul subconștientului și însoțesc cariera fiecărui sportiv, luând fațete diverse precum personajele carnavalului venețian, experimentând când emoții plăcute, când emoții mai puțin plăcute sau total neplăcute. Așadar, vrei – nu vrei, experimentezi forme diferite de emoții. Unele sunt puternice, altele sunt slab resimțite; unele sunt pozitive (constructive) iar altele sunt negative (distructive). Combinând caracteristicile intensității și a nivelului de constructivism, emoțiile în sport sunt de patru feluri. La baza fiecărei emoții vom întâlni, însă, așteptări, dorințe,obiective, care declanșează fie conștient, fie inconștient, fie rațional, fie irațional, fiecare dintrea ceste emoții.
Din punctul meu de vedere, fiecare individ caută să fie conectat fie la o rețea socială (familie, prieteni) fie la anumite dorințe sau obiecte din jur. Însă un individ matur este în primul rând conectat la propriul său sistem de valori și principii după care se ghidează. Dacă acestuia îi lipsesc aceste valori sau nu este conștient de valorile și principiile după care se ghidează, va căuta să se conecteze fie la valorile familiei sau ale societății, fie la anumite obiecte. Această conectare a individului la obiectele sale exterioare (telefon, calculator, jocuri, activități riscante, pariuri, alcool,stupefiante) creează iluzia unei identități și a confortului împlinirii sinelui. Dacă, de exemplu, vom pedepsi un copil cu două zile de ”repaus” de la activități pe calculator, urmează două zile de agitație, confuzie, iritare, semn că acesta se atașase atât de mult de acel obiect, mergând până la identificare cu obiectul: ”nu știu ce m-aș face fără calculator; cred că aș înnebuni”. În sport,sportivul ajunge să se identifice într-atât de mult cu punctele, victoriile și performanța sa, încât chiar și o mică greșeală atrage după sine un atac asupra identității și integrității sale. Așa se ajunge încât deseori aud, ”am greșit ca un prost” sau ”am greșit, ce prost sunt”. Neîmplinirea dorințelor și așteptărilor atrage după sine autoreproșul. Acest autoreproș este spontan și necontrolat, dar în mod inconștient el este folosit de către sportiv în vederea activării sale mentale fie prin rușine,(”dai în minge ca un bleg”, ”nu ești în stare să dai o pasă bună”, ”atâta poți”!) fie prin atac asupra identității sale(”ești cel mai mare fraier”). Deși pe moment, aceste atacuri verbale pot activa sistemul nervos și muscular, sportivul joacă la o intensitate mentală mult prea ridicată și incontrolabilă (faulturi și pase greșite în fotbal, erori neforțate în tenis), fiindu-i greu să se focalizeze pe obiectivul său sau pe planul său de joc. În acest fel, în loc ca sportivul să își controleze propriile emoții, acestea au luat controlul conștiinței sale, activând peste măsura controlului personal comportamentul și făcându-și jocul automat și dezadaptativ. Odată activate aceste gânduri negative, acestea își încep jocul murdar al dialogului intern pe cares portivul îl are cu sine și care în final se încheie prin coborârea intensității emoționale dar tot la nivel negativ. Acest joc murdar al dialogului intern negativ are ca scop anestezierea emoțiilor, crearea acelei suferințe insuportabile care duce la anestezie emoțională, resemnare și pasivitate. Acesta este locul celui de-al doilea tip de trăiri emoționale și anume, emoțiile scăzute ca intensitate, dar negative (nu activează sistemul nervos înspre o rezolvare rațională a problemelor), cum ar fi neîncrederea, pesimismul, depresia, vinovăția, rușinea, automulțumirea. Dacă aceste emoții pot distruge mai mult decât pot construi, cum le putem preveni sau controla?
Voi încheia însă această meditație cu un citat din filosofia utilitaristă a lui John Stuart Mill care afirma că ”am învățat să îmi găsesc fericirea în limitarea dorințelor, mai degrabă decât în împlinirea lor.” Rețeta reușitei în sport nu înseamnă renunțarea la dorințe, ci mai degrabă la limitarea acestora la nivelul la care putem să gestionăm așteptările și să ne controlăm într-o formă eficientă resursele.
Pipeta Fotbalului 
Foarte bun articol, chiar impresionant, sincer. Cam exagerata asocierea dependentei de telefon/calculator, cu cea de alcool si stupefiante, dar e ok :))) am inteles ideea ca un tot unitar. Cat despre atacurile verbale la adresa propriei persoane, recunosc ca si eu le practic (chiar si la un simplu fotbal cu prietenii), dar sa ajungi la un nivel atat de mare de negativism incat sa practici un intreg dialog murdar intern, nu stiu ce sa zic, deja e o problema de stabilitate emotionala, de control al propriilor emotii, asta nu mai tine de psihologia generala, ce de psihicul individului, cu caracteristicile proprii.
ApreciazăApreciază