Psihologia micului fotbalist – partea a doua –

Antrenorul, formator de personalități puternice în sport sau ”gropar” al pasiunii pentru performanță?

Cunoscând stadiile dezvoltării psihologice a copilului, nivelul psihologic de dezvoltare și abilitățile psihologice acumulate în evoluția sa de către copil, antrenorul este un mare formator al personalității copilului. Fără a cunoaște însă aceste lucruri mai sus amintite, antrenorul devine un ”alt tip ciudat care strigă la mine sau care nu știe cum să lucreze cu mine”.

stock-photo-coach-is-coaching-children-training-in-soccer-team-391000690
foto: shutterstock.com

 

În dezvoltarea psihosocială a copilului, acesta trece de la un stadiu de dezvoltare la altul prin diferite conflicte normale de viață care permit personalității să se adapteze și să se maturizeze. Acumulările țin de încredere sau neîncredere, autonomie sau rușine, inițiativă sau vinovăție, hărnicie sau inferioritate, identitate sau confuzia rolurilor, intimitate sau înstrăinare, etc. Un bun antrenor, interesat de psihologia copilului și pasionat să afle ”materialul” din care este format elevul său, va acorda foarte mult timp observării și aprofundării nivelului psihologic de dezvoltare, abilităților acumulate și pregătirii antrenamentelor și competițiilor în funcție de acești parametri.

Mediul de antrenament trebuie să imite mediul optim de dezvoltare din orice domeniu. El trebuie să fie pozitiv, antrenant, provocator, încurajator și să creeze curiozitate. Acest mediu creează starea de flux necesară bunei dispoziții și învățării. Orice nouă deprindere sportivă (fizică, tehnică sau tactică) are și ea la rândul ei diferite nivele de învățare, trecând de la necunoașterea ”a ceea ce nu știi”, la cunoașterea faptului că ”nu știi”, apoi conștiința a ”ceea ce știi” și în final practicarea inconștientă a ”ceea ce știi”, ca activitate automatizată.

young-soccer-players
sursa: activeforlife.com

Învățarea aceasta se poate realiza cu succes doar în contextul unui climat suportiv, de încredere, care subliniază permanent eficacitatea efortului depus și reușitele permanente ale acestui proces. Apoi, asigurându-se că temelia încrederii este puternic consolidată, copilul își dezvoltă autonomia, devine curios de ”noua lume” pe care o descoperă și treptat ia inițiativa bazată pe interes și pasiune. ”Ucigașii” pasiunii sunt critica adresată personal, rușinea și vinovăția. De aici, motivul pentru care atâția copii au abandonat pasiunea pentru sport în detrimentul pasiunii pentru jocurile video. Jocurile video au și ele curiozitațile lor dar și provocările și înfrângerile lor fără ca acestea să le fure pasiunea. De ce? Pentru că nu le fură nimeni încrederea, nu-i rușinează și nu-i învinovățește nimeni pentru nereușită. Întotdeuna există o nouă încercare, o nouă șansă și copilul învață singur din greșeli. Dacă ar fi să identific modelul ideal de antrenor, acesta ar fi, al jocului video, tot timpul prezent, tot timpul pozitiv, tot timpul oferind feedback dar fără critică și judecată, tot timpul gata să ofere o nouă șansă. Așa zisa ”hărnicie” a copilului care joacă pe calculator este efectul acestui model pozitiv de învățare.

După cum ne-a învățat Erickson, creșterea nu este nici lineară și nu poate fi realizată fără obstacole sau conflicte. De aceea, treptat se introduc ”teste” sub forma de competiție dintre sportivi de aceeași varstă și de cele mai multe ori, de același nivel. Însă este important ca aceste competiții să nu sublinieze atât de mult stima de sine, comparațiile dintre copii, ci mai degrabă sentimentul eficacității și autodepășirii, a efortului și caracterului. Jocul trebuie să fie la fel de pozitiv, antrenant și provocator indiferent de rezultat și indiferent de ”gafele” făcute. Gafele sau ratările sunt doar indicatori care ne arată la ce nivel de creștere s-a ajuns cu acel copil sau cu acea echipă și ce mai este de muncit. Ele pot indica faptul că activitățile de la antrenament nu au fost încă însușite și automatizate, proces care ia, aproximativ 10.000 de ore de la inițiere și până la marea performanță. Greșelile nu se răsfrâng nici asupra personalității copilului, nici asupra talentului său.

Am văzut însă copii care din diverse rațiuni mergeau din competiție în competiție acumulând o stare de uzură fizică și mentală potrivnică procesului de învățare sau de competiție. În acest caz, copiii acumulează un stres (antrenament, călătorie și competiție) care nu a avut timpul necesar pentru a fi asimilat (prin refacere) și în consecință apare fenomenul epuizării fizice și mentale. Epuizarea fizică dar mai ales, cea mentală, duce adesea la accidentări, lipsa motivației, anxietate de performanță și stagnarea sau regresia curbei învățării. La un moment dat, intrebând un astfel de copil, care este satisfacția ta cea mai mare de la acest turneu,  deși echipa sa a ajuns până în finala acelei competiții, a spus, ”mi-a plăcut orașul și ieșirea cu ceilalți copii la cinema”. El nu are nici o vină pentru acest răspuns, el este produsul unui sistem lipsit de încredere, autonomie, inițiativă și pasiune. Dacă nu le oferim acestor copii ingredientele sănătoase ale succesului în competiția sportivă, aceștia vor fi nevoiți să și le caute în altă parte, iar lumea virtuală are numeroase oferte mai bune.

– va urma –

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s