Cu infirmeria plină și vistieria goală. Și cu o mare dilemă.

„În vestiar se discută despre desființarea echipei. Unii jucători vor să plece. Alții nu vor să joace pentru că le este teamă că dacă se vor accidenta nu vor fi băgați în seamă și își vor plăti din propriul buzunar refacerea. Unii mi-au transmis deja că au oferte și că vor să plece. Se gândesc că vin sărbătorile și nu vor avea nici un ban în buzunar. Lumea așteaptă rezultate, dar nimeni nu mișcă ceva concret. Până nu se va rezova situația clubului, antrenamentele vor fi închise, pentru că vreau să fiu doar eu cu băieții. Îi rog pe toți fanii echipei să vină la meci, să cumpere bilete. Acum, în club nu este nici un leu, deci nu avem cu ce organiza partidele”.

Cuvintele lui Florin Stângă, antrenorul lui SR Municipal Brașov nu seamănă, ci sunt un strigăt de disperare! Pe un trend pornit cu ani în urmă de Timișoara, urmat de Cluj, Ploiești, Constanța, Galați, suporterii brașoveni, ai Steagului, ai FC-ului, au demarat un proiect prin care și-au dorit și își doresc renașterea fotbalului la nivel de performanță sub Tâmpa. Nici exemplele de mai sus nu au mers „ceas”, au avut destule sincope. Lucru absolut normal. Dar parcă nu ca „puncul mort” în care se află acum „galben-negrii”. La doar un an și jumătate de la momentul zero, fără vreun fel de sprijin. Din partea oricui!

„Domnul Dochița s-a retras din cauza problemelor de sănătate. Domul Enache a ajutat cât a putut, dar pare că nu mai are soluții. La echipă, în acest moment, suntem cei doi antrenori și directorul sportiv Cazan. Plus personalul de la stadion. Atât!”, mai spune Stângă, descriind o situație care nu are nicio legătură cu cea a unei echipe care își dorește să promoveze.

Într-un gând capitalist, nimeni nu are vreo obligație să preia sau să susțină o echipă de fotbal. Nici autoritățile, nici mediul de afaceri, nici alți factori.

Schimbând unghiul, rămân două mari semne de întrebare. Chiar nu își dorește Brașovul o echipă de fotbal? Chiar nu merită?

Deși faptele, concretul prezentului, ne-ar face să spunem că NU, cei 82 de ani trecuți din 1936, plus cele două decenii premergătoare ne fac să refuzăm acest gând. Încă!