Mă întreb, dacă ar fi mai fi trăit George Bacovia, cum ar fi descris fotbalul românesc din zilele noastre…Un peisaj trist, animat doar de sporadice accese de furie din partea unora sau a altora, mai nou învolburat de tabere inamice care planează precum vulturii deasupra leșului. Vedem și citim doar crâmpeie din trista realitate a acestui fenomen unic, unul care însuflețește mii de copii…insolvențe, jucători și antrenori neplătiți, jucători și antrenori implicați în aranjare de meciuri, meciuri oficiale jucate în noroaie inimaginabile, în zăpadă, echipe desființate.Și, precum cireașa de pe tort, vin rezultatele echipei naționale, în urma unei evoluții mai mult decât modeste, ceea ce dă amploare acestui război rece care se poartă prin presă. Pisica moartă se aruncă de la unul la celălalt, capra vecinului e vânată cu îndârjire, iar copiii continuă să își îmbrățișeze visele în fiecare zi, neștiind că viitorul le este interzis de prezent.

Am mai spus-o. Eu sunt un tip optimist, energic, plin de încredere. În mine și în ceea ce mă înconjoară. Mereu încerc să scot părțile pozitive din orice situație, mereu încerc să mă concentrez asupra părții pline a paharului. Dar nu pot să nu le răspund la telefon foștilor colegi, foștilor elevi, actualilor colegi. Și atunci aflu detalii care, chiar dacă nu mă surprind, mă înfioară… Și oricât ai fi de optimist, nu poți ignora realitatea. Iar realitatea fotbalului românesc este atât de crudă, încât îngustează orizontul perspectivelor într-atât de mult încât este mai slab perceptibil decât luminița de la capătul tunelului. Noi, toți cei implicați în acest fenomen fotbalistic din România, suntem precum Pandora, cea care a închis cutia la timp să nu piardă și Speranța. Avem și noi parte, ca și Pandora, de un zeu milos, care ne hrănește cu speranța că totul se va așeza pe un drum bun, un drum care să ne readucă plăcerea și entuziasmul.

La acest moment, singura întrebare pe care ar trebui să o „rumege” toți factorii de decizie din fotbalul românesc este: Ce oferim actualilor copii care practică fotbal, în așa fel încât, peste un ciclu de 4-5 ani, să scoatem o generație adevărată de fotbaliști??? Bineînțeles, sunt un idealist, o astfel de preocupare într-un moment de criză o poți regăsi doar în medii sănătoase, civilizate, care văd un pic mai departe de ziua de mâine. Se spune mereu că fotbalul e oglinda societății, ceea ce e parțial adevărat. Nu voi intra în detalii, pentru că s-ar toci tastatura, dar principala mare problemă este faptul că nu s-a insista pentru crearea unui cadru legal care să sprijine fotbalul. Ungaria așa a făcut. Și exemple mai sunt. OK, nu se dorește șablonizarea fotbalului românesc, suntem un popor mândru, care crede mereu că se descurcă în fiecare situație fără ajutor. Asumarea unei perioade în care rezultatele să treacă în plan secund, iar prioritatea să fie dezvoltarea, de jos în sus, a fenomenului fotbalistic după un proiect bine pus la punct, ar reprezenta însă dovada că lucrurile se îndreaptă în direcția bună. Iar în căruță ar trebui să se suie toți cei care au competență și vor să pună umărul la această reconstrucție, fără excepție! Nu să tragă unul hăis, altul cea…

Îmi doresc enorm să fie oameni care să mă contrazică, cu argumente! Aș fi cel mai bucuros să am dovezi că optimismul meu are și motive reale pe care se poate baza! Până atunci, însă, îi dau cuvântul maestrului Bacovia:

” Un gol istoric se întinde,
   Pe-același vremuri mă găsesc…
   Și simt cum de atâta ploaie
   Piloții grei se prăbușesc. „

                                                                               George Bacovia, Lacustra