Prin textele pe care le-am scris în ultimele luni în mai multe publicații, prin intervențiile la mai multe posturi de radio și prin aparițiile mele periodice la DolceSport am deja lipită eticheta de contestatar al lui Christoph Daum. Nu voi încerca s-o dezlipesc nici acum, la ”pipetă”, ci voi încerca să-mi explic, precum oricare suporter al echipei naționale, inexplicabilul mai multor decizii ale selecționerului. Voi enumera câteva acțiuni ale sale care mi s-au părut cel puțin stranii și pe care le-aș fi enumerat și dacă România ar fi reușit să marcheze la acea ratare a lui Enache. Ar fi fost o victorie falsă, la fel de falsă ca aceea pe care ”tricolorii” ar fi putut-o obține cu Muntenegru, dacă Stanciu ar fi marcat din acel penalty de final. Așadar:

1. Odiseea deplasării nocturne cu ”avionul de dormit” pe ruta Erevan-Astana e deja răsanalizată și răspovestită. Rămân la concluzia că a fost o fantezie dăunătoare unei echipe care avea meci la mai puțin de 72 de ore.

2. Menținerea aproape în totalitate a formulei de start din Armenia, cu o singură excepție, nesemnificativă, Toșca în locul lui Latovlevici. Lotul de 25 de jucători i-ar fi permis să facă modificări, să apeleze la oameni odihniți, apropiați ca valoare de învingătorii de la Erevan.

3. Nesesizarea gravității accidentării lui Dragoș Grigore, vină împărțită în mod egal cu stafful medical. După o lovitură de acel gen, se impunea imediat schimbarea, iar riscul de a-l ține pe căpitan în teren era să ne coste la acea fază în care Dragoș n-a reacționat și era să primim gol.

4. Pasivitatea întregii bănci tehnice la jocul dur al kazahilor. În astfel de momente, cu riscul de a atrage observațiile arbitrului de rezervă, te ridici, te agiți puțin, protestezi un pic, nu faci pe domnul. Nimeni nu te trimite în tribună de la primul protest. Plus că insufli și propriei echipe o anumită ”grinta”, cum îi spun italienii răutății pozitive în joc, însușire care a lipsit complet României în seara de 11 octombrie.

5. Nesesizarea sterilității în atac. În momentul accidentării lui Chipciu poate că era nevoie de un vârf autentic (Andone, Alibec, Keșeru), banda stângă putând fi acoperită de Bogdan Stancu. S-a ales soluția Enache, greșită din două puncte de vedere. Întâi, că Gabi e complet ieși din formă, marcat încă de acel cartonaș roșu primit la Ankara și în al doilea rând că prin introducerea stelistului, mai mult fundaș dreapta la club în ultima vreme, echipa României, în loc să facă un pas în față, a făcut mai mulți pași în spate, fiind dominată în repriza a doua de un adversar inferior atât tehnic, dar și tactic.

6. Alcătuirea unei formule de start cu un singur stângaci, Toșca. Rar se întâlnește așa ceva în fotbalul contemporan! Tocmai de aceea, în momentul accidentării lui Chipciu poate c-ar fi fost oportun să se apeleze fie la Alibec, fie la Keșeru.

7. Amânarea peste orice limită a introducerii unui atacant. Florin Andone a intrat în minutul 84, când nu puteai să-i ceri altceva decât să stea avansat și să facă pressing la apărătorii kazahi, împiedicându-le construcția. S-a motivat întârzierea prin accidentarea lui Săpunaru.  Chiar așa, dacă ”Săpun” n-ar fi putut continua, oare l-ar fi introdus pe Latovlevici și l-ar fi mutat pe Toșca în centru? (singura soluție defensivă rămasă, pentru că Găman era în tribună!) Asta dorea să facă? Așa vedea Daum mutarea jocului în jumătatea adversă? Oricum, s-a greșit și cu menținerea lui Săpunaru pe teren în condițiile în care avea mai mulți (5, sau 6, sau chiar 7) dinți sparți. Cât de riscantă ar fi fost introducerea lui Alibec în locul lui Săpunaru și coborârea lui Hoban în defensivă? Locul lui Ovidiu la închidere ar fi putut fi acoperit, pentru 15-20 de minute, de Răzvan Marin!

Toate acestea par însă observații complet inutile de vreme ce Herr Daum s-a declarat la final mai degrabă mulțumit, filosofând pe tema dăruirii jucătorilor și pe unitatea grupului. Fie n-a înțeles că această nouă remiză ne împuținează șansele la calificare (când vorbea Daum, încă nu știa de pățania danezilor cu Muntenegru!), fie acesta e scopul său, grupul unit. Dacă e așa, să treacă pe post de psiholog al echipei naționale și să ne spună să ne căutăm antrenor!