Fotbaliști vs președinți de club! Cine credeți că ar ieși câștigător dintr-o astfel de dispută în România?  La 25 de ani aș fi vrut să ies cu un astfel de material în presă, însă teama de represaliile conducătorilor din fotbalul românesc m-a făcut să aștept toți acești ani. Dar niciodată nu e prea târziu…               

Pe vremea aceea jucam la Rapid București. Mă aflam în ultimul an de contract, iar președintele clubului, Ion Taban, încerca să mă convingă să semnez prelungirea, care nu era deloc în favoarea mea, așa că l-am refuzat. Au urmat apostrofări, jigniri, țipete, excese de personalitate, și toate astea pentru că un jucător nu accepta o simplă ofertă de prelungire. Cine eram eu, Andrei Marinescu, să-mi permit să refuz un contract propus de „domnul” Ion Taban, marele președinte?? Ca și pedeapsă, nu am mai fost folosit absolut deloc în prima echipă, ba mai mult, am fost exilat la echipa a doua a clubului! Sunt convins ca nu sunt singurul fotbalist din România care a avut parte de un asemenea tratament din partea unui conducător de club. Suntem tratați ca niște mărfuri de schimb, ca niște obiecte de care ei se pot folosi asa cum poftesc și se pot debarasa în orice moment! Am fost nevoit să le dau bani ca să mă lase să plec…

Așa au început disputele mele cu președinții. Au urmat alte cluburi, Drobeta-Turnu Severin, unde am fost neplătit, atât eu cât și colegii mei, vreme de 6 luni, iar când ne-am cerut drepturile financiare la Liga Profesionistă de fotbal a trebuit să așteptăm cu lunile, până la soluționarea litigiilor. Ne-a trebuit mult curaj să ne depunem memorii. Toți cei care „îndrăznesc” sa facă acest pas sunt etichetați ca „jucători problemă”, puțini își asumă acest risc. Președinții de club nu acceptă acest tip de jucător, cel care își cunoaște drepturile și știe să își expună punctul de vedere! Dar nu se gândesc că dacă ei ar plăti la timp salariile, sau ar respecta mai mult fotbalistul, n-ar mai exista astfel de probleme…

După chinul de la Severin, a urmat FC Brașov, un club de tradiție, cu rezonanță în fotbalul autohton. Dar ce mai contează suporterii, istoria, tradiția sau palmaresul, când la cârma conducerii se află niște oameni incapabili, incompetenți, oameni care urmăresc să-și umple propriile buzunare și care nu se gândesc o secundă la binele clubului?? Ce fel de patron sau președinte te lasă neplătit un an de zile? Ce randament poți da când datoriile si grijile financiare îți bat la ușă? Cum să ai rezultate cu niște jucători nemulțumiți? Avem si noi familii, suntem si noi oameni!!! Oare nu se gândește nimeni la acest aspect?

Când Liga Profesionistă de Fotbal soma clubul să plătească datoriile către jucători, domnii Ioan Niculaie si Constantin Zotta au găsit încă o mârșăvie, au băgat echipa în insolvență. Cu alte cuvinte, ne-a luat ultima speranță că ne putem recupera banii… Ba mai mult, toți cei care am „îndrăznit” să ne cerem drepturile la organele competente, mai exact comisiile LPF-ului, am fost dați afară, ni s-au reziliat unilateral contractele. Deci, ce șanse avem noi, fotbaliștii, să fim respectați si plătiți la timp? Am ajuns la vârsta de 31 de ani, 21 dintre ei petrecuți în acest fotbal românesc, și pot trage cu foarte mare ușurință concluzia clară că președinții de club au câștig de cauză într-un eventual conflict cu jucătorii. Ăsta a fost motivul principal care m-a determinat să renunț la fotbal. Mă săturasem să fiu tratat ca o slugă, să nu îmi pot exprima punctul de vedere pentru ca eram perceput greșit, ca un ghimpe în coasta conducerii, să nu fiu plătit la timp, iar când îmi ceream drepturile eram dat afară…

Dacă nu există solidaritate între fotbaliști, sunt convins ca fotbalul profesionist din România se va transforma într-unul de amatori. Si asta din cauza oamenilor care îl conduc, cei din Federația Română de Fotbal, președinții de club, ei sunt singurii vinovați pentru situația acestui fenomen! Noi, fotbaliștii, dacă facem front comun, putem schimba multe, trebuie doar sa trecem cu toții peste această teamă, teama de „șefii” fotbalului românesc…